„Când doamna şofeură a apărut în redacţie am încercat o mică decepţie. Mi-o închipuiam o făptură inaltă, cu timbrul vocii grav şi mişcările autoritare, largi, de aer liber. În locul ei a apărut o femeiuşcă, de statură mică, zâmbitoare şi guralivă din cale afară. Uşurinţa vorbirii o îmbrăca într-o haină extrem de simpatică. A părăsit provincia, hotărâtă să muncească pentru că soţul şi-a înglodat recent moşia cu datorii.”
Prima femeie taximetrist din București.
Prima jumătate a secolului XX – îndeosebi perioada interbelică – a fost epoca în care femeile au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă astăzi. Profesarea de către femei a meseriilor rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor constituie o etapă importantă în această “luptă pentru emanciparea femeilor”.
Şi nu era doar un moft această aspiraţie a femeilor. În lipsa unei independenţe financiare, femeile ar fi rămas dependente de veniturile soţilor lor. Ori independenţa financiară nu se putea câştiga decât prin munca proprie.
Astăzi o să vă povestesc câte ceva despre prima femeie taximetrist – şofeur de piaţă, cum se spunea taximetriştilor în acea epocă – din România. Am multe informaţii despre aceasta doamnă: ştiu că era soţia unui medic de plasă şi mic proprietar de moşie, că a primit permisiunea de a conduce din partea bărbatului ei dupa o îndelungată “luptă conjugală”, că şi-a profesat meseria doar în Bucureşti pentru că, nu-i aşa, “provincia nu tolera încă excentricităţi”. Ştiu cum arăta o zi din viaţa ei de taximetrist şi am chiar câteva fotografii ale drăguţei şi energicei domniţe. Nu ştiu un singur lucru – care e numele soferiţei. Probabil că apariţia în presă a numelui curajoasei taximetriste era încă prea mult pentru acea vreme. Aşadar, iată povestea tinerei “sofeur-iţe de piaţă”:
Desigur că în clipa când tânăra femeie s-a hotărât să se aşeze la volan ca şofeur de meserie, drumul burghezesc al căsniciei pornise pe panta dureroasă a clarificărilor, din care emană de obicei acea dârză voluptate pentru muncă şi izbândă în viaţă. Bărbatul, medic de plasă şi proprietar de moşie, a rămas întâi uluit de decizia soţiei.
Provincia nu tolerează excentricităţi. Zvonul noutăţii ieşite din comun aleargă mai iute ca vântul, ca să alimenteze mai apoi săptămâni și luni conversațiile căminurilor, adumbrite încă de parfumul unei rămăşiţe de partiarhism.
Ei, dar farmecele femeii şi surprinzătorul ei dar de convingere — la timp priincios — sunt arme invincibile!
După nesfârşite discuţii casnice, şi cu valul de revoltă din ce în ce mai atenuat, bărbatul a dat voie soţiei, cu deplină încredere, să îmbrăţişeze meseria de şofeur, practicată până acum la noi în ţară numai de bărbaţi.
Doamna a apărut la început pe piaţa Capitalei, cu carnet de amatoare. Ce bine se pricepea atunci, cu câteva cuvinte de glumă, să cumpere tăcerea agenţilor de circulaţie, care răsar ca o ameninţare la fiecare colţ de stradă. Apoi a venit examenul şi ca să nu se umilească în faţa bărbaţilor, a rugat pe unul din profesorii examinatori să-i dea cateva lecţii în particular, ca să afle chestiunile speciale care avea să i le puie comisia.
Odată în posesia carnetului de şofeur şi-a şi fixat punctul de staţie — piaţa Teatrului Naţional, în faţa restaurantului Elisee. Deşi nu cunoştea bine Capitala, ochise că acolo trebut să fie punctul cel mai bun. Dar cum poliţia opreşte staţionarea maşinilor la această importantă intersecţie, reuşi să se strecoare o vreme prin tangentă. Se prefăcea că aşteaptă pe cineva, până apărea clientul. Socotind apoi că drumul drept e cel mai sănătos, s-a aşezat statornic în piaţeta Vasile Lascăr şi laolaltă cu toţi tovarăşii de breaslă, s’a supus şi ea plictiselii lungilor şi interminabilelor aşteptări. Deseori răsfoia o carte sau o gazetă, dar gândurile se învârteau în jurul aceluiaşi punct obsedant: reuşita meseriei, care aduce bani şi încredere în puterea de isbândă a ţelului propus. Şi care a fost acesta? Doamna provincială nu face parte din nici o grupare feministă. Ultimii ani i-a trăit la ţară, la moşie. Legătura cu oamenii însă nu i-a lipsit și mai adăugând şi constatările făcute din proprie experienţă, a ajuns la convingerea că situaţia femeii la cămin, omiţând anume neplăceri, e în primul rând plină siguranţă. Şi şi-a îndreptat atunci privirile spre atâtea femei rămase la mijloc de viaţă, stinghere, fără rost casnic şi fără vreo meserie, care să le procure un cât de umil mijloc de existenţă.
Volanul nu e greu de condus, iar sângele rece cu care lucrează femeia, când şi-a strâns în frâne nervii, e surprinzător.
La manivelă.
De ce – şi-a spus soţia medicului — meseria aceasta să nu aibă şi ea concurențele ei ? Ar fi o pâine câştigată demn şi fără multă greutate. Și astfel începutul a fost făcut.
Când doamna şofeură a apărut în redacţie am încercat o mică decepţie. Mi-o închipuiam o făptură inaltă, cu timbrul vocii grav şi mişcările autoritare, largi, de aer liber. În locul ei a apărut o femeiuşcă, de statură mică, zâmbitoare şi guralivă din cale afară. Uşurinţa vorbirii o îmbrăca într-o haină extreme de simpatică. A părăsit provincia, hotărâtă să muncească pentru că soţul şi-a înglodat recent moşia cu datorii.
– Şi cum vă înţelegeţi cu clienţii ?
– Deocamdată până ce ideea va prinde şi oamenii se vor obicinui, sunt încă multe de îndurat. Mulţi fac confuzii umilitoare. Îi pun însă imediat la punct, atrăgându-le atenţia că numai maşina mea e pe piaţă….
Şi cu un surâs nu tocmai dulce, adăugă: La noi lucrul cinstit prinde greu.
O noapte pe străzile din București.
În seara vizitei, făcea serviciu de noapte şi m’am urcat în maşină, alături de ea, din dorinţa de a-i urmări activitatea. Obsesia a împins-o tot spre piaţa Teatrului Naţional. La început sergentul i-a interzis staţionarea.
— Las-o dracului şefule, că nu pierzi nimic.
— Mă amendează, coniţă.
— Doar dac’ai avea vreo inspecţie.
În acelaşi timp ieşise dela Elysee un actor, rotind ochii după un taxi.
— Hai, amice vino aici, avem doar un automobil de piaţă.
Şi am făcut imediat prezentarea d-nei şofeure. Tânărul Ronea, după ce s’a lămurit, m’a privit puţin încurcat.
— Vezi, eu mă duc să iau o doamnă dintr’un loc oarecare, pentru a merge cu ea în altă parte….
— Te-am luat de client.
— Trebuie oarecare discreţie. Doamna nu vrea să fie văzută. Şi mai ales recunoscută…
Iată un inconvenient, care contează în cariera femeii şofeur. Desigur că şi de-acum înainte, tot ce nu poate fi scos în vileag cu inima deschisă, va ocoli taxi-ul şofeusei. Amorezii vremelnici vor să fie scutiţi de surâsuri ironice şi ascuţişuri de priviri în care întrevezi un supărător rechizitoriu. Scurt timp după despărţirea noastră de cel care ar fi putut să ne fie client, iată că soseşte şi temuta „inspecţie”, în persoana sergentului major Traian Ioniţă, jovial tip caragialesc, care cum ne zăreşte începe să ne facă gesturi disperate, să o luăm din loc. Doamne, ce mişcare printre agenţi aduce sosirea lui ! Hainele cafenii se pregătesc parcă de paradă, atâtea parlamentări au loc, în care ordinele sboară cu rigide tresăltări de musculatură facială.
Şi am pornit-o în sus, departe, dincolo de Capul Podului, dincolo de Vila Minovici, dincolo de Potou. Fiat-ul par’că sbura şi stăpâna lui îmi atrase atenţia:
–Am nişte roţi, toate moi. E o plăcere să mergi.
Dar deodată în plin câmp farurile s’au stins brusc, iar motorul a stopat.
–Ce-i, ce s’a întâmplat?
–Nimic, lasă că-i vin eu de hac. Am mai păţit odată aşa. Dealtfel am simţit încă mai adineauri, că motorul are să se înnece.
S’a dat jos şi scoţându-şi sculele, mai mult pe bâjbâite, şi-a făcut reparaţia.
Localul la care am oprit era aproape pustiu. Chelnerii ne-au primit întâi drept clienţi şi când le-am făcut cunoscut că noi la rândul nostru îi aşteptăm, surâsurile li s’au oprit pe dată.
–Puteţi aştepta atunci mult şi bine, sunt doar vreo câteva perechi în „chambruri”.
–Dă-le de veste, cari vor să meargă spre oraş…
–La ziuă !
Prorocirea lor nu s’a împlinit. Câţiva bărbaţi, însoţiţi de o duduie au ieşit din local. Începură să dea târcoale, cu oarecare curiozitate şi numai după invitaţia noastră s’au urcat în maşină. Pe drumul lin, convorbirea s’a închegat de la primele rostogoliri ale roţilor.
–De ce vă avântaţi aşa departe, în plină noapte?
–Revolverul este tovarăşul care-ţi ţine cel mai bine de urât…
–Şi ce ai să poţi face cu el, când ţi s-au imobilizat mâinile şi o persoană străină a trecut la volan?
–Nu-i dai răgaz să ajungă până acolo. Apoi persoane suspecte nu iau în maşină, oricât mi s’ar oferi.
–Invitaţii primiţi?
–Fireşte.
Unul dintre bărbaţi chicoti înainte de a-şi formula dorinţa.
–N’aţi vrea să ne intovărăşiţi şi pe noi la „Castelul cu Flori” ?
Am ciocănit nervos cu degetele, speteaza canapelei.
–Doamna cunoaşte, îmi pare, variete-ul ? Aţi văzut vreodată zâmbete de alviţă, care se întind la nesfârşit, iar la capăt aştepţi să vină ceva, un cuvânt de răscumpărare şi înghiţi atunci desgustat în sec? Brusc domnii tăiară firul oricărei convorbiri. Automobilul la destinaţie taxă 58 de lei. Doi lei au rămas bacşiş. Aveam de gând să fac un reportaj şi la ultima mea vizită în local, n’am găsit personagii tocmai interesante. Firma e cea care împrumută tot farmecul. În seara aceasta însă, frumoasa d-voastră tovarăşe îi va da dreptul să o poarte.
Imediat după ce i-am debarcat, am început din nou roata prin centru, dar poliţia devenise de-o conştiinciozitate îngemănată virtuţii.
„Carnetul… carnetul…” ma săcăiau ei, la fiecare nouă încrucişare de străzi.
Şi d-na şofeuză, nu ştiu cum făcea, dar de fiecare dată uita unde l-a pus şi în timpul acesta câte un gură cască privea cu o curiozitate bovină aşteptând deslănţuirea hărţuielilor obicinuite străzii.
În trei ore am avut opt călători.
În dreptul statuii Brătianu un viraj forţat a înţepenit maşina. Stăpâna a luat mâinile de pe volan şi cu o linişte care nu spunea nimic şi-a aprins o ţigară.
–Trebuie să oprim un şofeur, pentru că eu acum nu-i mai pot face nimic.
Cu un gest al braţului a oprit primul automobil. Conducătorul s’a dat jos şi fără cârtire şi-a început munca.
–Nu prinde manivela… mi se plânse ea. Nu-i acumulatorul bine încărcat şi nu mai poate porni contactul.
Când motorul a prins din nou viaţă am rugat-o să mă insoţească spre locuinţa mea. La despărţire şi-a formulat dorinţele: o maşină mare, frumoasă, elegantă şi din zori şi până seara şiraguri nesfârşite de clienţi. Existenţa asigurată prin propriile mijloace, vindecă răni, deschizând zări de încredere în viaţă.”
Sursa: articolul “Şi la volan…” semnat Margareta Nicolau, apărut în săptămânalul “Realitatea ilustrată” numărul din 12 mai 1932 citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor.
Distribuie articolul prin:
