Gurile rele spun că sunt în afara legii.
Că piratează serviciile de taxi tradiționale și că au intrat pe un segment de piață reglementat unde este nevoie de autorizare ca să poți desfășura o asemenea activitate.
Blamate în aproape toată lumea, serviciile de ride-sharing au adus în piața transporturilor un concept nou, gata să răstoarne legislație, reguli, tarife sau comportamente.
Simplu și limpede, lumea vrea transport. Din punctul A în punctul B fără complicații, discuții sau întrebări, treninguri, adidași, fum de țigară sau manele. Un transport care se bazează pe reguli elementare de bun simț și care are la bază o singură definiție: parteneriatul.
În România, aplicațiile de ride-sharing sunt la limita legii și se pliază liniștit pe codul penal – așa cum sunt ele prezente în piață, spun aceleași guri rele.
Aplicațiile tehnologice, pentru că asta sunt în esență aceste servicii, au luat-o înaintea puterii de reglementare legislativă și au intrat relativ simplu pe piața transporturilor – o piață mult prea reglementată și anchilozată de licitații, punctaje, bareme și nu în ultimul rând, de corupție, șpagă, interese patrimoniale sau de grup.
Ride-sharingul în România a venit și pe fondul urii față de stările de lucruri existente în piața actuală de transport în regim de taxi sau de închiriere și ca o alternativă la această stare de lucruri. Nu aplicațiile de ride-sharing fentează regulile, ci prestatorii din sistem care nu vor se asocieze cu stările de lucruri existente și descrise mai sus.
Însă cuvântul care stă la baza tuturor acestor stări de lucruri este, așa cum puteți citi aici, semilegalitatea.
Adică nici reglementate, nici declarate ilegale.
Zona economică gri despre care vorbește lumea, produce întotdeauna pentru gulerele albe din orice sistem – bani de buzunar. Care se traduce în excursii, concedii subvenționate sau bani pentru benzina limuzinelor beizadelelor din sistem.
Dacă vorbim despre taximetrie, constatăm o stare de lucruri cel puțin spectaculoasă și care ar trebui să pună pe gânduri legislatorii din România: dintr-o dată, nu mai trebuie să te colantezi, nu trebuie să te mai pregătești profesional, nu mai trebuie criterii de departajare sau autorizare. Tot ce îți trebuie este o freză șmecheră și un device conectat live pe aplicația respectivă, arătând și demonstrând încă o dată că regulile și legile sunt făcute pentru a fi încălcate, și că transport din punctul A în punctul B se poate face și fără o culoare anume a mașinii, fără „brand-uri” sau dispecerate, cuarț, aparat de taxat, metrologie, stație de emisie-recepție, agreare, maimuță, prețuri „făcute din gură”, certificat de înregistrare la Registrul Comerțului, sediu social, declarații fiscale, taxe de autorizare, impozit pe profit, TVA, contabili, ANAF sau DITL, plan, atestat profesional sau autorizație de transport și de taxi.
Dar sunt susținute parțial și de însăși taximetriști, sătui de reglementări și reguli.
Sătui de contracte de muncă fictive, autorizații închiriate și de plan impus. De taxe și impozite sufocante și de tarife cartelizate. Sătui de dispecerate sau organizații profesionale care urmăresc interesele patrimoniale sau de grup. De manipulare, mitinguri și proteste. De incorectitudine și evaziune fiscală, de concurență neloială și cartel. De funcționari publici sau autorități care sunt mult prea incapabile să gestioneze aceste servicii autorizate.
Aplicații de ride-sharing vor mai veni în România.
Și vor rezista pe piață din cauza urii pe care consumatorii, dar și prestatorii serviciilor de taxi tradiționale le au față de stările de lucruri descrise mai sus. Fie că se numește ride-sharing sau în regim de închiriere, acest concept va fi ținut în zona economică gri, ca o alternativă la derapajele legislative și ca un „escape” al celor care nu pot intra în sistem din cauza limitării autorizațiilor necesare și a îngrădirilor pe care un operator economic nou care dorește să intre pe piață le întâlnește la autorizare.
Demonstrând că transport se poate face și într-un cadru economic simplu, fără autorizări, calificări, și fără interpretări beletristice ale regulilor care mai de care mai hilare care ascund în spatele lor politicieni, polițiști sau afaceriști, organizați în adevărate grupuri infracționale, aplicațiile respective „dau cu tifla” sistemului din off-shore-uri cu nume exotice, acolo unde cei din legislativul românesc își relaxează musculatura mult prea încordată, preocupată și obosită, de osteneala de după atâtea reglementări naționale.
De aia ride-sharingul va rezista în România: din ură.
Pentru că acum, indiferent sub ce formă prestează omul taximetria, parteneriatul lipsește cu desăvârșire.
Patronul, dispeceratul, autoritatea, controlul și clientul au pierdut această noțiune de parteneriat printre reglementări legislative, pe care ride-sharingul nu le are „încă” implementate.
În curând, autoritățile vor trebui să se hotărască. Ori le interzice, ori le legalizează.
Sau liberalizează taximetria, ca un răspuns la toate ilegalitățile sistemului și ca un capac peste oala istoricului infracțional, lăsând piața liberă, cererea și oferta să reglementeze această activitate.
Apropo…La mulți ani și la mulți bani, Uber România! Neimpozitați…
