Pe departe cea mai stranie întâmplare de până acum, mă refer la acest an. Şi cea mai plăcută, la final. Astăzi am citit un articol superb semnat Diana Cosmin. Am rămas uluit efectiv de felul în care a aşezat fiecare cuvânt, fiecare trăire. Rar mi-e dat să citesc asemenea text. Mulțumesc! Apoi, am ascultat pe repeat piesa asta toată ziua, în cască. Ador ploaia.
Preiau comandă. O doamnă elegantă, măsurându-şi paşii, cu o valiză nouă, mi-am zis, sau poate doar era extrem de bine îngrijită. Impecabilă femeie. Aud un „bună ziua” domol, calm. A privit prelung către intrarea în bloc, apoi spre o anume ferestră, ținând mâna apăsată pe pălărie. A ridicat insesizabil din umeri, a inspirat adânc, apoi s-a aşezat comod pe bancheta din spate. Am închis portiera.
– Vă rog frumos, la aeroport. Mulțumesc!
– Acolo.
– Păreți trist, îmi spune. O fi vremea… sau sunteți obosit …
– Nici una nici alta, mai degrabă liniştit. Aştept să plouă.
– Cum aşa? Bine, dumneavoastră sunteți ferit în maşină…
– E un adevăr, însă ploaia îmi place. Din alt motiv sunt liniştit acum.
– Dacă nu sunt indiscretă, pot să vă întreb de ce?
– Am citit… A ascultat tot ce am avut de spus. Iată, acum trăiesc cu senzația că toți copacii de pe Kiseleff dansează după muzica asta, ştiu că doar în mintea mea, dar e …atât de plăcut…
– Vă rog, îmi dați…
– Cum să nu?! Poftiți!
Mergând lejer pe DN1 am văzut în oglindă lacrimile ce-i curgeau pe obraji. Parcă dansau şi ele. Am semnalizat dreapta, să intru înspre terminalul „Plecări”. Am simțit o atingere fină pe umăr, apoi:
– Vă rog, nu! Puteți să mă duceți înapoi, acasă?
– Desigur. Ați uitat ceva?
– Da! Tatăl meu e pe moarte, am uitat de mine. Lumea poate să aştepte, vreau timp cu el acum! Ridicase tonul, un ton hotărât, acel ton ce nu lasă loc niciunei îndoieli.
– Of, îmi pare rău…
– Vă mulțumesc! Pot să mai ascult?
– Cu siguranță!
Da. A renunțat la drum. A înşfăcat valiza târând-o apoi cu roțile-n sus, fugind spre scara blocului. Trăim pentru ceea ce iubim, mi-am spus. În rest, murim.
Sursa: aici
