Mi-a atras atenția meticulozitatea cu care a plătit și eleganța cu care şi-a luat buchetul cu flori. Atunci ni s-au intersectat privirile. A durat parcă o veșnicie până a ajuns la geamul mașinii.
– Bună ziua! Dacă sunteți liber, mă duceți vă rog pe Romancierilor?
– Sigur că da, vă rog, poftiți !
Ochii plini de lumină, zâmbetul cald și buchetul de flori din mână au șters total impresia inițială că, la vârsta dumneaei, n-ar trebui să se încumete să bată oraşul neînsoțită de o fiică, un fiu sau un nepot şi că ar merita să primească flori, nu să și le cumpere…
– Să ştiți că aveam de gând să iau autobuzul, dar am hotărât că merit și eu puțin răsfăț! Şi să mai știți că nu îmi cumpăr flori singură! Merg în vizită la verișoara mea! Împlinește azi nouăzeci de ani!
E clar! Vârsta e stare de spirit! La anii dânsei, transmitea entuziasm și vitalitate, iar eu am dus de atâtea ori în mașină „tineri” de douăzeci de ani gata morți!
Am ajuns, şi parcă îmi părea rău că drumul s-a terminat și odată cu el, şi conversația cu parfum de romanță.
– Credeți că mă puteți aștepta zece, maxim cincisprezece minute?
– Vă aștept, doamnă. Puteți sta şi o jumătate de oră, dacă vreți. Am o carte, timpul trece repede când citesc!
Cu acel simț al timpului specific celor ce știu să-l respecte, am ridicat privirea din carte şi m-am uitat la ceas când jumătatea de oră aproape trecuse. Îmi doream să întârzie, să întârzie cât dorea, ca să mă pot ierta că nu i-am spus eu să stea atât cât se simte bine…
Am reluat cititul, dar imediat am tresărit. Doamna bătea discret, în ușă. Incredibil! Exact jumătate de oră! S-a urcat, parcă mai sprintenă, în mașină.
-Ah, Doamne, aproape uitasem ce minunat este să te aștepte cineva… a spus, cu vocea puțin tremurîndă.
Mi-a spus să o las pe același colț. Florăria era încă deschisă. Am coborât iute din mașină, i-am deschis ușa și până a coborât, nici eu nu știu cum am reușit, eram deja în fața ei cu un trandafir roșu.
Merita, de fapt, chiar un braț plin de flori!
Autor: Gabi Grigorescu
