N-am mai lucrat de ceva vreme de noapte, rar însă, atunci când schimbul are alte variante de a-şi lungi drumul către moarte, mă destrăbălez pe străzi.
Aseară, gen.
Minunat! Eh… oamenii ca de sărbători, relaxați, liniştiți, puşi pe şotii. Comparând condițiile de lucru, noaptea e noapte: nu tu trafic blocat, nu tu claxoane… dai mai puțin din mâini şi din picioare.
Am văzut trei şoferi Uber, cât timp am cutreierat străzile. Pe fiecare l-am prins la semafor, cu fiecare, chiar şi cu clienții, am stabilit contact vizual. Şoferii, timorați, emoționați, temători. I-am privit în ochi, apoi către telefonul agățat de bord cu luminozitatea la minim, apoi, zâmbind, iarăşi le-am căutat privirea. Un soi de compasiune m-a încercat, e greu să faci bani. E greu să fii mereu cu musca pe căciulă, e greu să ai drepturi mai puține.
Clienții, culmea, se uită către taxiurile oprite în jurul lor, aşteptând probabil ca geamul lateral să reziste la atacul cu o serie de ouă şi făină 000. Sau, mai finuț în simțuri eu, am văzut clar că acea detaşare, acea familiaritate pe care o vezi la un client dintr-un taxi nu există, ba din contră, o uşoară tensiune, doar călătoreşte cu un străin, poate fi oricine, poate face orice sub impulsul momentului, indiferent de rating.
Da, atunci când ai de a face cu un om care are un atestat pentru serviciul pe care ți-l oferă, faptul că te poți baza pe experiența lui pentru că acea activitate o face 12h/zi, conferă o anumită încredere. Stevie Wonder n-ar fi putut să reuşească în taximetrie.
Astfel că am văzut oameni care vor să fie taximetrişti dar nu le iese, clienți care ar vrea să călătorească relaxați în taxiuri, dar nu le iese.
Iar de câştigat, ştim cum se câştigă la Uber. Aproape câştigă!
