„Auzi tu!!! A venit tata de la țară şi i-am zis să se urce într-un taxi, că sunt destule în fața Gării Obor, şi i-auzi ce-mi zice! Că lui i-e ruşine! Cum să-ți fie ruşine să te urci într-un taxi şi să-i spui omului: du-mă acolo?!!! Trebuie să plec eu acu’ de-acasă, să bat drumul până acolo, şi înapoi. O fii bine?!!!”
„Ştiu, i-am spus, şi e atât de cald afară!!!…”
L-am privit atent.
Bărbat sau ce? Copil sau ce? Auzi, tatăl tău te-a condus la grădiniță, te-a dus în prima zi la şcoală, a stat cu nodu’n gât atunci când ai avut de dat cu emoții, un examen? Te-a condus la gară atunci când ai plecat în armată, stăpânindu-şi lacrimile, a aşteptat cu sufletul la gură veşti de la tine? S-a bucurat precum nimeni altul când a citit că eşti bine şi a aflat adresa la care să-ți trimită scrisori să ştie că eşti bine, colete? Te-a aşteptat oridecâte ori ai venit în permisie? A fost mândru de tine că ai terminat stagiul militar? Ai copiii? Am, zice! Atunci ştii cât te-a povățuit cum a ştiut mai bine să alegi femeia potrivită, cât s-a bucurat pentru fericirea ta la nuntă, cum s-a bucurat ştiind că soția ta a fost însărcinată, cum a stat ca pe ghimpi de fiecare dată când soția ta a născut… Ce fel de copil eşti TU? Ce bărbat a ieşit din tine?!!! Oare nu ți-a fost dor de el? N-ai să-l plângi tu oare atunci când nu ai să mai ai nimic mai bun de făcut? Nu crezi că merită acum o îmbrățişare caldă şi un sincer bine-ai venit?
Plângea.
A sărit ca ars din mașină şi şi-a îmbrățișat tatăl de am crezut că are să-i frângă toate oasele! TE IUBESC, TATĂ!…Tatăl său? Îmbrăcat sărăcăcios, cu o pălărie veche de paie pe cap, o cămaşă decolorată, o pereche de pantaloni din vremea războiului, cred. Scurți, căci lăsau să se vadă în dreptul gleznelor dungile perechii de pantaloni de pijamale ce-i purta pe dedesubt. Şi o pereche de adidaşi mototoliți şi noroiți… Ti-am adus tată ce am putut, lapte şi brânză proaspătă de la… şi am tăiat şi o găină, mai avem patru! Ce mai e tată pe la țară? Sărăcie și căldură!
Am înțeles de ce ruşine. Am ştiut şi că îmbrăcat astfel, şansele lui de a se urca într-un taxi erau nule. Am înțeles amândoi că nu mai auzea bine. M-a salutat el, m-a îmbrățişat fiu-său, când i-am scos bagajele.
Atât de puțin timp din timpul nostru am ajuns să oferim celor ce ni l-au dat pe-al lor la vremuri bune, nu credeți? 🙂
Pe Cătălin Stavarache îl găsiți aici
Distribuie articolul prin:
