Pute Oraşul ca o hazna.
Iar cei ce merg mult cu mașina şi au ghinionul să oprească, la semafor sau aiurea pe lângă un canal, ştiu cel mai bine.
Pute a stârv, pute a boală, pute a moarte. Iar nemernicii de la ApaNova aruncă milioane de euro din banii luați cu japca de la noi, pe nişte țâşnitori colorate, în loc să decolmateze canalele împuțite.
Sub Orașul nostru se adună otrava, cu miasme de molime ucigătoare, iar ei ne mint că spală praful toxic al orașului aruncându-l dintr-o rigolă în alta!
Primăria noastră își încropeşte bugetul doar din nişte taxe şi impozite, în timp ce primăria Parisului şi-l rotunjeste din profitul murdar, furat din buzunarele noastre, pe niște facturi umflate de apă de ploaie scursă în canalele lor înfundate.
Pute Orașul a Uber, pute a McDonald’s, pute a case de pariuri, a săli de jocuri și a bancomate, a subproduse de prin hipermarket, pute a specula ce ne ia înapoi înzecit bruma de câștig.
Pute a delăsare. A deznădejde. Pute a consolare. Pute şi a noi… noi, nişte victime atât de obosite și imbecilizate încât aproape ne-au convins că nu suntem victime ci suntem vinovați.
Pute a vulgaritate, a cururi spălate sau nespălate, a prostie şi a ignoranță atotștiutoare. Pute atât de tare încât nu mai știm dacă pute a nesimțire sau doar a nepricepere, dacă pute a tupeu sau doar a nevoie, dacă pute a lăcomie sau pute a disperare…
Și între timp ei fură. Fură, înșeală, devalizează. Prin benzinării, prin bănci, prin ApaNova, prin Enel, prin Uber, prin farmacii şi prin cluburi subterane unde își vând drogurile murdare, murdărind-ne copiii, intoxicându-ne tinerii, şubrezindu-ne mințile și îmbolnăvindu-ne sufletele…
Pute a sărăcia noastră, căci banii ni-i scot din țară francezii, olandezii, austriecii și alte hoarde prădătoare. Iar noi nu mai simțim cum pute de tare hoția lor, din cauza duhorii scursorilor din canale. Și da, avem și noi scursorile noastre…
Pute a boală, Pute a moarte.
Prin anii ’80 aveam un prieten mai bogat aşa, cu o casă veche, boierească. Avea două vaze scumpe, de colecție, pe soclul scării interioare. Probabil că nevastă-sa, o moldoveancă tinerică, pusese flori în ele și nu aruncase apa. Ilie, trecând pe lângă ele, a strâmbat din nas și a strigat-o:
– Ia vezi Vali, putie?
Vali vine, bagă nasul şi răspunde, timid:
– Putie, Iliuță !
– No, iaca Vali, nu mai putie ! îi răspunde Ilie, dând cu vaza de pământ.
Poate asta ar trebui să facem și noi. Ca să nu mai pută. Căci prea pute tare. Și pute a boală, și pute a moarte. Şi parcă nu merităm să murim, nu în duhoarea asta, nu în duhoarea lor…
Gabi Grigorescu
