Îl priveam cu luare aminte gândind că așa arată un copil rupt de familie, un copil care nu a apucat să deprindă cunoștințele necesare în așa fel încât să judece singur, să ia propriile decizii, copil care nu mai are încredere în cei mai experimentați și care cade pradă oricărui tembel cu aere de părinte și care și ăla, la rândul lui, e bun de sfaturi inutile și ajutor ioc. Caută alt copil când dă de greu…
Mă priveam pe mine în ochii lui înțelegând cât de norocos am fost să întâlnesc oamenii potriviți la locul potrivit. Și să fiu prezent acolo. Cât de deștept am fost că am tăcut și-am învățat la timp. Poate că a fost nevoia sau dorința de a fi mai bun, nu știu.
Știu doar că nu am fost niciodată precum o iederă care trăiește cu convingerea că susține copacul, sau un om care trăiește cu convingerea că dacă nu-l arde pe aproapele lui cu siguranță va fi ars. Încrezător în toate, câștigător mereu, iaca, așa am fost. Și recunoscător întotdeauna, pentru toate bunele și relele din viața mea, lui Dumnezeu.
Ce puteam să-i spun? Cum să-l ajut? Pot eu să fac ordine în taximetrie? Nu. Pot eu să le bat obrazul celor din presă care fac ceea ce fac și se consideră profesioniști? Nu. Pot eu să educ oamenii care altceva mai bun nu au de făcut în viața lor decât să arunce cu mizerii în taximetriști la modul general, pe net? Nu.
Ce pot face? Să-i spun că mi-am văzut moartea cu ochii sau că am murit demult? Că odata ce n-am mai fost am înțeles că… la ce bun? Eu sunt eu, el e el. Mi-aș fi bătut joc de timpul nostru. Și totuși, ce e de zis? El știe ce i-am spus, sper să-i fie de folos.
Ce să facem? Ce e de făcut? Presa ne face praf, pe net ne înjură toți, unii taximetriști sunt în așa hal, că dacă aș putea i-aș ascunde undeva să nu-i vadă nimeni!
Noi suntem de vină! Noi!
