Toți au făcut la dreapta, fără să țină cont de faptul că între ei, poate era unul care nu ar fi dorit să urmeze același drum.
Am vrut să strig la el că drumul ăla este o fundătură și nu are ce să caute acolo pentru nimeni și nimic în lume. Chiar dacă ar fi avut stația radio deschisă, probabil nu m-ar fi auzit din cauza celor care erau pe lângă el. Erau prea mulți și câteodată, chiar dacă strigi, sunetele se opresc nespuse, atârnând imposibil de ireal, acoperite de șoapte, de murmur sau claxoane, de țipete sau strigăte, așa încât îți dai seama că orice ai spune strigat sau șoptit, nu o să fii auzit.
Am tăcut… și l-am lăsat să facă dreapta, în speranța că, la un moment dat va realiza că nu ar fi trebuit să ajungă acolo și va întoarce repede, pentru că era un bun șofer. Sunt momente în care îți dai seama că, indiferent de ce ai face, câteodată mergi pe un drum al altora, hotărât de alții și nu ai de ales. Dacă el ar fi putut alege, sunt sigur că nu ar fi ales așa. De asta nu am mai strigat. Am sperat că adresa primită de el este greșită și că se va întoarce, anunțând dispeceratul suprem că renunță și că se întoarce din fundătura în care intrase. Și după douăzeci de ani de taximetrie, mai rătăcea după adrese. Însă acum mergea tot înainte, chiar dacă strigătul meu nestrigat fusese preluat de cei mulți care îl înconjurau, îndemnându-l să se oprească.
Nu a făcut-o.
… am fost să îl văd, amânând pe cât posibil momentul. De multe ori mă chemase, însă, știind că este bine nu m-am dus, invocând pretexte, conjuncturi sau neputințe. Acum a trebuit să ajung.
M-a primit nepăsător și indiferent, ca într-un reproș al tuturor neputințelor invocate în trecut. Nu mi-a vorbit, însă din expresia de după geamul sicriului, am descoperit nedreptatea pe care o făcusem. Aș fi vrut să îi spun de ce am venit abia acum. Sunt sigur că m-ar fi înțeles, știind că amândoi eram într-o goană continuă după existență. Așa am fost amândoi de când ne-am cunoscut, cu mult timp în urmă.
Am întrebat pe cei din jur unde a greșit. Nimeni nu a știut să îmi răspundă, însă am înțeles din tăcerea lor împietrită că pentru el a fost o eliberare. Pătimise mult, adunând în interiorul lui toate suferințele pământului. În ultimul timp, înlocuise fericirea, generozitatea, bucuria, gluma și pofta de viață cu toate suferințele de pe pământ, parcă într-o dorință de a ne izbăvi pe noi toți de ele. Poate că acolo a greșit și a plătit suprem, neștiind că și el este doar un om și-un muritor de rând.
Privindu-l, am realizat că în fiecare om există o luptă interioară despre care nu știm nimic. Dincolo de aparențe, trăise o dramă și nu am avut cum să nu văd că plecase nelămurit și neîmpăcat cu ceilalți și, mai ales, neîmpăcat cu el. Pe chipul lui descopereai întrebări și mirări, nedreptăți și mai ales, încrâncenarea de a rămâne. Mai avea multe de spus și de făcut.
… strigătu-mi se transformase în gesturi de uimire și dezamăgire văzând că nu întoarce. Îl știam ambițios, demn, cinstit, corect și mai ales, un luptător. Însă acum pierduse drumul și lăsase toate principiile undeva în urmă, probabil încredințate unei entități numai de el știute. Să le fi lăsat îngerului păzitor pe care îl avem fiecare dintre noi? Sau acelei scântei celeste care ne însoțește pe fiecare în drumurile de pe acest pământ? Sau găsise pe drumul pe care intrase, calea spre eliberare și trecerea spre o lume altfel?
Văzând că nu se-ntoarce, am mers și eu pe drumul pe care toți făcuse dreapta, curios să văd dacă găsește răspunsuri și clientul la care îl trimisese dispeceratul suprem. Am realizat că niciodată de-acolo nu avea cum să se ocupe. Pentru că acel drum spre dreapta era o fundătură. Și fiecare dintre noi o știm.
În buzunar, mâna-mi se încleștase pe bujia nou-nouță pe care aveam să o arunc în groapa adâncă din fundătura în care el intrase. Un gest venit din imposibilitatea de a înțelege nedreptatea care se făcuse, neștiind ce altceva mai mult să fac pentru el. Poate o să-i folosească cumva, când o să facă taximetrie sus, în ceruri. Poate o să îi folosească într-un fel atunci când o să se anunțe la comandă prin intersecțiile Raiului sau pe străzile dintre nori.
Dintr-o dată, am realizat că locul acela și drumul pe care făcuse dreapta nu era o fundătură. Era o intrare. Era intrarea lui pe drumul spre eliberare și calea spre răspunsurile pe care nu le-a găsit în lumea asta.
Adio Bujie, prieten drag. Adio Liviu!
